Identitate culturală

Învierea Domnului este cea mai importantă sărbătoare în calendarul creştin, fiind însoţită de numeroase tradiţii şi obiceiuri. Este sărbătoarea care aduce omenirii speranţa mântuirii şi a vieţii veşnice, prin sacrificiul lui Iisus Hristos.

 

 🔺

Potrivit tradiției, ouăle de Paște erau adunate din cuibar în miercurea din a patra săptămână a Postului Mare, numită și „miercurea Paresimilor". Chiar dacă ele erau strânse în această zi, vopsitul lor avea loc în Joia din Săptămâna Patimilor, cunoscută și sub denumirea de Joia Mare. Oul roşu a devenit simbol al creaţiei şi învierii, prin exemplul Mântuitorului nostru Iisus Hristos, culoarea roşie însemnând Sângele Domnului cel curs de pe Cruce pentru noi şi pentru mântuire, dar şi simbolul văzut al învierii morţilor. Obiceiurile populare pornesc de la credinţa că oul roşu de Paşte are puteri miraculoase, vindecătoare, semnificând totodată şi frumuseţe, putere şi spor. Încondeierea ouălor reprezintă un obicei străvechi în tradiția românească. Ouăle încondeiate sunt o mărturie a datinilor, credințelor și obiceiurilor pascale, reprezentând un element de cultură spirituală specific românească. În Joia Mare se prăznuiește spălarea picioarelor ucenicilor de către Mântuitorul, Cina cea de Taină, rugăciunea din grădina Ghetsimani și vinderea Domnului de către Iuda. În seara acestei zile creștinii merg la Denia celor 12 Evanghelii și fac cate 12 noduri unei ațe, punându-și la fiecare câte o dorință și dezlegându-le când dorința s-a împlinit. 

 

◾️

Vinerea Mare, cunoscută și ca Vinerea Paștilor, Vinerea Seacă sau Vinerea Patimilor, este zi de mare doliu a întregii creștinătăți pentru că în această zi a fost răstignit și a murit Mântuitorul lumii. În fiecare an, în Vinerea Mare, coborâm în mormânt, împreună cu Hristos pentru ca, mai apoi, să și înviem împreună cu El. Această coborâre și ridicare din groapa morții se face în chip simbolic prin trecerea pe sub masă aflată în mijlocul bisericii, pe care stă întins trupul mort al lui Iisus Hristos, întipărit pe Sfântul Epitaf. Credincioșii sărută Sfânta Evanghelie și Sfânta Cruce, care sunt așezate pe Sfântul Epitaf, după care trec pe sub masă. Unii credincioși trec pe sub masă o singură dată, închipuind unicitatea Jertfei Fiului lui Dumnezeu, iar alții trec pe sub masă de trei ori, în amintirea celor trei zile în care trupul lui Hristos a șezut în mormânt. Înălțătoare zi de doliu, tăcere și meditație, Vinerea Mare este cinstită mai ales prin participarea la slujba Prohodului Domnului.

 

 ✝️

Sâmbăta Mare este ziua dinaintea Paştelui şi ultima zi a Săptămânii Patimilor, în care creştinii ortodocşi prăznuiesc îngroparea trupească a Mântuitorului. În această zi, credincioşii se roagă, îşi amintesc de patimile suferite de Hristos pentru mântuirea omenirii şi se pregătesc pentru ca seara să ia parte la slujba de Înviere. Sâmbăta cea mare este ziua tăcerii adânci dinaintea Învierii, în care Hristos sfărâmă moartea în iad şi cheamă la înviere întreaga umanitate. În Sâmbăta Mare, gospodinele fac ultimele pregătiri pentru masa de Paşti. Vopsesc ouăle, în cazul în care nu au făcut acest lucru în Joia Mare, pregătesc cozonacii şi pasca, drobul şi friptura de miel. 

 

 ✝️

Seara, în Sâmbăta Mare, lumea porneşte în linişte spre biserică. Pe drum se vorbeşte în şoaptă, iar la slujba de Înviere toată lumea stă şi ascultă cu mare evlavie. La miezul nopții, preotul cheamă credincioșii să ia lumină, spunând: “veniți sa luați Lumină!”. Aceştia aprind lumânări şi transmit, mai departe, lumina, până când toată lumea are lumânările aprinse în mână. După ce iau lumina, oamenii merg în cimitir la căpătâiul morţilor familiei şi aprind şi acolo lumânări, ca şi cei trecuţi dincolo să ştie că a venit Învierea Domnului. Lor li se dă de pomană şi în ziua de Înviere, dar şi peste o săptămână, când e Paştele Morţilor. La plecarea spre casă, fiecare credincios este bine să ducă în căminul său lumânarea aprinsă la Înviere. Aceasta simbolizează Lumina Învierii Domnului Hristos. Se spune că sâmbătă seara se deschid cerurile, iar sufletele rudelor decedate vin la casa unde au locuit înainte de plecarea în eternitate.

 

 🤝

Din acest moment salutul obișnuit este înlocuit cu cel de "Hristos a-nviat", la care se răspunde "Adevărat a-nviat", salut păstrat până la Înălțarea Domnului. Este o formă de mărturisire a Învierii și a credinței creștine.

 

 ♦️(Sursa: crestinortodox.ro)

Duminica Tomii – Paștele Mic

Prima duminică după Paște este cunoscută sub numele de Duminica Tomii sau Paștele Blajinilor, cu această duminică încheindu-se săptămâna luminată și prima serie a celor mai mari sărbători creștine. În această zi, Mântuitorul S-a arătat ucenicilor prin ușile încuiate, pentru a doua oară după Înviere. Pentru că Toma nu credea în Învierea Mântuitorului, Iisus l-a îndemnat să-i atingă semnele rămase pe corp în urma răstignirii Sale. După acest moment, Toma îl mărturisește fără nicio îndoială pe Iisus Hristos ca Domn și Dumnezeu, realitatea Învierii Domnului fiind dovedită astfel încă o dată pentru cei care nu puteau crede.

Tradițiile din această zi sunt variate și adânc înrădăcinate în cultura românească. Credincioșii participă la slujbe religioase și depun ofrande pe mormintele rudelor din cimitir, incluzând vase, ouă roșii, colaci și lumânări aprinse. Ospățul funerar este o practică tradițională, cu întâlnirea comunității în curtea bisericii și prelungirea acesteia până la apusul soarelui în unele zone, sub sunetul clopotelor.

🌿Sângeorzul – renașterea naturii🌱

În seara premergătoare sărbătoririi Sfântului Gheorghe (23 aprilie), există obiceiul ca locuitorii satelor să-și pună, la colțul casei sau la stâlpul porții de la intrarea în curte, o ramură înfrunzită de fag, simbolizând triumful naturii, venirea cu adevărat a anotimpului cald. În satele de munte din nordul județului, unde este încă frig și fagul neînfrunzit, se folosesc ramuri de salcie sau alți copaci care înfrunzesc mai devreme. Această ramură poartă denumirile de Sângeorz, Sângeorgiu, Sângeor sau Sânjor, derivate de la Sântul Gheorghe, considerat, după credințele românilor, înverzitorul întregii naturi și semănătorul tuturor semințelor. Obiceiul anunță pe agricultori că pot semăna sau răsădi în grădini toate plantele iubitoare de mai multă căldură, fără teama căderii brumelor târzii. 

Sursa: “Argeșul și Muscelul. Spații Istorice ale românismului”, editura Tiparg, Pitești, 2013.

Armindenul – simbol al vegetației care protejează recoltele și animalele (1 Mai)

 

În tradiția populară, zilei de 1 Mai i se mai spune și “ziua pelinului” sau “ziua bețivilor”, fiind considerată o zi de muncă, dar și de sărbătoare. Armindenul se serbează pentru rodul pământului, protejarea de grindină, împotriva dăunătorilor, pentru sănătatea vitelor, vinul să fie bun și oamenii sănătoși. Obiceiul cuprinde petreceri la iarbă verde, unde se mănâncă miel și caș și se bea vin roșu cu pelin. Oamenii pun la poartă ramură verde de salcie, stejar sau fag. Când gospodina va coace pâine din grâul cel nou, această creangă trebuie să fie pusă în cuptor. De dimineață, cel care vrea să fie sănătos peste an trebuie să se spele pe față și pe mâini cu rouă. Tot pentru sănătate, e bine să își petreacă ziua în natură. Oamenii culeg pelin pe care-l pun la păstrat, să fie pentru leac, îl mestecă sau îl pun la pălărie. Tot satul iese la plantatul puieților de salcâm, pe locurile în pantă, pentru preîntâmpinarea eroziunii solului și redarea, în circuitul agricol sau silvic, a terenurilor degradate.

Limba română a intrat în patrimoniul UNESCO datorită a două cuvinte ce ne leagă pe toți: DOINĂ și DOR. Doina este prin excelență melodia cântecului singuratic - cântec liric solemn, spontan, improvizat uneori prin utilizarea fluierului, frunzei sau solzului de pește. Doina este specifică poporului român și exprimă sentimente de dor, de tristețe, de însingurare, de iubire, aducând alinare sufletească celui care o cântă, precum și ascultătorilor. În urmă cu 70 de ani, a luat ființă orchestra de folclor Doina Argeșului, care păstrează și promovează nealterat acest element de patrimoniu cultural imaterial în cadrul unui spectacol intitulat „Doina mea și dorurile”, organizat în fiecare an pe 13 mai, de Ziua Internațională a Dorului.

Ia de Muscel, regina iilor

Portul tradițional românesc a fost intens promovat de Casa Regală în perioada interbelică, Regina Maria alegând costumul de Muscel drept ținută de înaltă ceremonie. Acesta se remarcă prin abundența firului metalic și a paietelor, prezente în toate componentele sale. Meșteșugul confecționării elementelor de port popular este păstrat și transmis copiilor și tinerilor în cadrul Secțiilor de Țesut-Cusut ale Școlii Populare de Arte și Meserii Pitești. De asemenea, în cadrul șezătorilor urbane se cos cămăși cu altiță – adevărate opere de artă, realizate după planșe sau chiar după modele din colecții private. 

Rusaliile în Argeș

La Cincizecimea creștinilor ortodocși, liniștea satelor din Argeșul de câmpie este spartă de celebrul strigăt Hălăișa!, care anunță venirea călușarilor. În măgura de la marginea satelor, pe malurile râurilor, la hotare, în locuri doar de ei știute, călușarii ridică steagurile și se leagă prin jurământ. Joacă pe ulițe, în bătătură, în târguri și uneori chiar în orașe, pentru că, dincolo de spectacolul inegalabil oferit de călușari, în comunitățile din sudul Argeșului este încă vie credința în Călușul magic, vindecător și aducător de belșug. Ritualul este performat doar în săptămâna Rusaliilor.

 31 mai 2026 

Ziua de 24 iunie are o semnificație aparte. Această zi marchează Ziua Universală a Iei românești, dar și Sânzienele sau Drăgaica.

 

Ziua Universală a Iei este o sărbătoare globală a iei românești – simbol al identității naționale, al tradiției și al frumuseții noastre culturale. Ia este o cămașă tradițională românească de sărbătoare, confecționată din pânză albă, bumbac, in sau borangic și împodobită cu mărgele și broderii la mâneci și la gât. Motivele sunt stilizate, geometrice sau inspirate de natură. Culorile folosite la broderie erau în două — trei nuanțe cromatice, de regulă, dar se broda și cu o singură culoare, de obicei negru.

 

Finețea materialelor folosite, armonia cromatică, dar și croiul pieselor de port românesc, țesute, croite și brodate în casă au fost apreciate de reginele României, Elisabeta și Maria, care au purtat cu mândrie costumul popular la diferite ceremonii sau evenimente.

 

Ziua Universală a Iei a fost sărbătorită prima dată pe 24 iunie 2013, odată cu Sfântul Ioan de vară (Nașterea Sfântului Ioan Botezătorul), Sânzienele și Drăgaica.

 

În folclorul românesc, Sânzienele sunt percepute ca fiind zâne bune, ființe magice care trăiesc în păduri și câmpii înflorite. Ele sunt adesea asociate cu fertilitatea, prosperitatea și protecția recoltelor și a animalelor. Unul dintre cele mai cunoscute obiceiuri este împletirea cununilor de sânziene. 

 

În anumite zone, tinerele fete îmbrăcate în alb, denumite drăgaice, formează cercuri și dansează în câmpuri, invocând binecuvântarea Sânzienelor. Acest dans ritualic este menit să asigure fertilitatea pământului și prosperitatea comunității.

 

Această zi, cu puternică semnificație în folclorul românesc, să ne apropie și mai mult de tradiții, să ne amintească de valoarea lucrurilor autentice, de poveștile cusute de mâinile bunicilor și de mândria de a fi român.

✝️6 august: Schimbarea la faţă a Domnului și Probejania

Schimbarea la Faţă a Domului este praznic mare, împărătesc, atât pentru creştinii ortodocşi, cât şi pentru catolici, iar semnificaţia religioasă a sărbătorii este relevarea naturii divine a Mântuitorului, când apostolii s-au convins că Iisus Hristos nu este doar un prooroc, ci însuşi Fiul lui Dumnezeu. Sărbatoarea Schimbării la Faţă s-a suprapus peste o veche sărbătoare din calendarul popular al românilor numită Obrejenia, de la cuvântul slavon obrejenie care semnifică o transformare, sau Probojeni, tot de provenienţă slavonă, verbul probazi are sensul de a ocărî sau a certa. În calendarul popular, ziua de 6 august marchează despărţirea de vară şi începutul toamnei, când frunzele încep să îngălbenească, iarba nu mai creşte, cerbii spurcă apele, care încep să se răcească, târâtoarele caută ascunzişuri, iar stârcii şi berzele se pregătesc de plecare. Se spune că, dacă în Ziua Schimbării la Faţă vremea este însorită şi plăcută, toamna va fi roditoare şi îmbelşugată. În schimb, dacă plouă, toamna va fi mohorâtă. Creştinii duc în această zi la biserică mere, pere, prune şi mai ales struguri, care se binecuvântează şi se împart după slujbă. În unele zone, se face în biserici şi la cimitire pomenirea morţilor şi mai ales a eroilor morţi pentru apărarea ţării. Tradiţia populară spune că pe 6 august nu e bine să te cerţi cu nimeni, iar toţi cei care s-au certat de-a lungul anului trebuie să se împace cu ceilalți prin forța iertării.  
 

✝️15 august: Sfânta Maria Mare - Adormirea Maicii Domnului

Adormirea Maicii Domnului este cea mai veche sărbătoare dedicată Sfintei Fecioare Maria. Tot pe 15 august, românii sărbătoresc Ziua Marinei, deoarece Maica Domnului este considerată ca fiind ocrotitoarea marinarilor. Atunci când creştinii celebrează Adormirea Maicii Domnului, sărbătoresc ridicarea la ceruri a Maicii Domnului, fiica lui Ioachim şi a Anei. De această zi sunt legate tradiţii, obiceiuri şi superstiţii, care pot fi întâlnite şi astăzi în diverse zone ale ţării. Potrivit scrierilor bisericești, Fecioara Maria și-a trăit ultimii ani într-o casă care se afla în Grădina Ghetsimani, localizată între Efes și Seljuk. În tradiția ortodoxă se spune că Fecioara Maria a mai trăit 11 ani după ce Domnul Iisus Hristos s-a înălțat la ceruri. Cu ocazia Sfintei Maria Mare, în fiecare zonă din țară, creștinii păstrează o serie de tradiții și obiceiuri. În dimineața zilei de Sfânta Maria, credincioșii merg la biserică și organizează mese festive prin care dau de pomană celor trecuți în neființă. Se spune că dacă trandafirii înfloresc de Sfânta Maria, acesta este semn că toamna va fi lungă. Fetele nemăritate culeg flori pe care le așează la icoanele din biserică cu scopul de se proteja de boli și necazuri. Sfânta Fecioară Maria este patroana ţesătoarelor. Se spune că la încheierea pânzei țesute, femeia trebuie să fie foarte iute de mână, deoarece Maica Domnului aşteaptă în genunchi lângă războiul de ţesut. De asemenea, Maica Domnului este protectoarea apelor, fântânilor şi a celor care călătoresc pe apă. De aceea, a devenit ocrotitoarea flotei române. Conform calendarului tradiţional viticol de Sântămăria se tocmesc pândarii pentru a nu fi furaţi strugurii. Potrivit calendarului tradiţional pastoral, oile sunt coborâte de la munte de ciobani. În calendarul tradițional agrar, după Sântămăria începe semănatul grânelor de toamnă. De asemenea, se deschide sezonul nunților ce ține până la mijlocul lunii noiembrie. Fecioara Maria este protectoarea tuturor celor năpăstuiţi de soartă, a celor bolnavi și a celor sterpi. Maicii Precista i se adresează rugăciuni, în special, pentru căsătoria fetelor, pentru o naştere uşoară şi pentru iertarea păcatelor celor din lumea de dincolo. 

✝️29 august: Tăierea capului Sfântului Ioan Botezătorul - Tradiții și obiceiuri

Sfântul Ioan Botezătorul este cunoscut în Bibilie ca „naintemergătorul Domnului”, misiunea acestuia fiind de a pregăti calea și oamenii pentru venirea lui Isus Hristos și de a-i boteza pe cei care se pocăiau în râul Iordan. Potivit Evangheliei, cu ocazia sărbătoririi zilei sale de naștere, Irod a cerut ca fiica Irodiadei, Salomeea, să-i danseze. Fermecat de dansul tinerei, Iord i-a spus că-i dă jumătate din împărație, însă fata a vrut mai mult de atât. La îndemnul mamei sale, care îl ura pe Sfântul Ion, Salomeea i-a cerut capul acestuia. Îngrozit de cererea Salomeei, Irod s-a conformat până la urmă și a poruncit să-i fie tăiat capul Sfântului Ioan Botezătorul. Pentru a-i demonstra Salomeei că i-a respectat porunca, i-a adus capul Sfântului Ioan pe o tavă de argint. Trupul lui Ioan Botezătorul a fost dus de cei care îl iubeau în orașul Samaria, unde a fost îngropat. Atât oamenii de la sate, cât și cei de la orașe respectă o serie de tradiții și obiceiuri de Tăierea capului Sfântului Ioan Botezătorul. În prezent, potrivit Bisericii Ortodoxe Române, în ziua sărbătorii Tăierii Sfântului Ioan Botezătorul este bine să se țină post, în primul rând pentru a nu ne asemăna cu Irod, care din cauza ospățului i-a cerut Salomeei să-i danseze și drept răsplată i-a oferit capului Sfântului Ioan Botezătorul, și în al doilea rând pentru a semăna cu Sfântul Ioan care a dus o viață cumpătată. Credințele populare spun că Irod i-ar fi tăiat capul Sfântului Ioan Botezătorul pe varză.  Prin analogie, este recomandat să nu se mănânce varză, fructe de culoare roșie și legumele rotunde în această zi de post. De asemenea, este interzisă folosirea obiectelor tăioase. Totul se rupe cu mâna.

🖋Sursa: Institutul Național al Patrimoniului (https://patrimoniu.ro/); https://doxologia.ro/

În tradiția populară, toamna începe de la Sfânta Maria Mică (8 septembrie) și durează până la Sfântul Nicolae (6 decembrie). Cea mai frumoasă legendă a toamnei este chiar povestea frunzei ruginii. Se spune că într-o zi se năpusti un vânt puternic, de spărgea ferestrele oamenilor și ridica în slavă hârtiile și praful de pe drum. Frunza stejarului, hotărâtă să afle ce e cu vântul rece care se stârnise, prinde curaj și îl întreabă pe tatăl său: Dragă tată, ce este toamna? Stejarul răspunse: Toamna este a treia fiică a anului, ce coboară din înaltul cerului să-și aștearnă trena ei de culoare galben-brun-arămie, trena fiind voi, frunzele, care veți așterne un covor de rugină peste întreaga natură. De cum sosește de pe dealuri, începe a stropi în jur cu mănunchi de ciumăfăi, de unde și culoarea simbolică de toamnă. Atunci, Soarele coboară spre asfințit. Răcoarea cuprinde întinsul și deodată sămânța se va scutura, frunzele îngălbenite se vor desprinde de pe ramurile copacilor și se vor cufunda într-un somn adânc, pentru totdeauna. Bruma rece și vântul șturlubatic sunt prietenii nedespărțiți ai toamnei. Împreună vor sălta frunzele în sus, până în înaltul cerului, iar apoi le vor lăsa din nou pe pământ. Voi vă veți apleca în fața Toamnei, părăsindu-vă definitiv tatăl care v-a susținut atâta timp în adierea vântului slab. Asta e legea naturii și trebuie respectată. Pentru oamenii vrednici, toamna este o binecuvântare, fiindcă e plină de roade. Cum termină stejarul de povestit, se uită pe dealuri și frumoasa toamnă se apropia. Fructele îi țineau trena, în calea ei se așezau frunze și miresme de crizanteme o însoțeau ca un abur. Fericită că a aflat ce este toamna și mai ales, că face parte din alaiul ei, frunza de stejar rugini pe loc și plecă spre veșnicia ei.

Numele lunii septembrie vine de la cuvântul latinesc ”septem” (șapte) pentru că era a șaptea lună în calendarul roman. În România, luna septembrie are mai multe denumiri populare: Răpciune, Brumar cel mic, Vinicel, Viniceriu și Vinișel. În tradiția populară, septembrie este luna în care oamenii se întorc către livezi și vița-de-vie. Este timpul de recoltat și de adunat provizii pentru iarnă. Cei care nu au reușit să strângă plante medicinale, de leac, mai au răgaz până la Sfânta Maria Mică, după care ierburile își pierd proprietățile tămăduitoare. Acum se face magiunul de toamnă, iar de Ziua Crucii se bat nucii, prilej de petreceri, mai ales pentru cei tineri. De la această zi până la Sfânta Parascheva, au loc, în funcție de zonă, ceremonialurile numite ostrovul viilor, adică începerea culesului la struguri. Ostrovul viilor este un fel de clacă, prilej de socializare, de trecere dincolo de legăturile de familie. Pe lângă părțile bune, acest tip de practică aduce pentru capul familiei și o grijă în plus, pentru că, deși aceste invitații la culesul viei se bazează pe reciprocitate, ele presupun și un soi de petrecere. Se cheamă lăutari, se spun povești, se fac diferite jocuri, se petrece în toată regula. Pe vremuri, exista obiceiul ca din primul must care se storcea, să se facă ofrandă și, din ulcele noi, să se dea acesta de pomană. De asemenea, din primul must se aruncă pentru morți, ca să se bucure și ei de recoltă și să fie împăcate cele două lumi.

 Sursa: Institutul Național al Patrimoniului; https://patrimoniu.ro/; https://azm.gov.ro/

Obiceiuri calendaristice:
În fiecare an, în noaptea de 25 spre 26 octombrie, înainte de sărbătoarea Sfantul Dumitru, se aprind focuri, iar oamenii se adună în jurul acestora. Obiceiul se păstrează și astăzi în mai multe sate, iar sărbătoarea este asociată cu venirea iernii. Cu această ocazie, cei mai mulți tineri se strâng într-un loc înalt al satului, iar acolo tradiția spune că se pune o grămadă de lemne și cetină de brad, iar în mijlocul acestora se adaugă o tulpină a unui arbore tăiat din pădure, pentru a fi incinerată, iar acest lucru reprezintă un substitut al zeului care moare și renaște. 

Focul lui Sumedru este obiceiul răspândit peste tot în Argeș. Se păstrează, însă, mai puțin în regiunea de câmpie, fiind mai bine conservat în zonele pomicole, cu precădere în satele de pe Valea Bratiei, Valea Râului Târgului și Valea Argeșului.  În jurul focului se adună întrega suflare a satului şi se strigă, în cor, formula consacrată „Hai la Focu’ lui Sumedru!”. Femeile împart covrigi, nuci şi mere. Se spune că cei care sar peste foc vor fi sănătoși tot anul. 

La final, fiecare participant trebuie să ia câte un tăciune pe care să îl arunce în livadă pentru a obține roade bogate anul viitor. De asemenea, acest lucru semnifică și faptul că vremea se răcește, iar gospodarii trebuie să aprindă focul în sobe.

O superstiție a ajunului Sfântului Dumitru spune că, dacă în noaptea de Sumedru oile se culcă în grămadă, atunci iarna va fi grea. Dacă oile dorm răsfirate, atunci iarna va fi blândă. De asemenea, dacă gutuile și nucile sunt din abundență, va veni o iarnă grea. Focul lui Sumedru este asociat cu moartea naturii și sosirea frigului și a iernii.

Credit foto: Primăria Mioveni

Cu un picior în iarnă, deja, luna noiembrie este una de răspântie a tradițiilor. Denumirile  populare ale lunii – Brumar, Brumarul mare, Promorar – surprind aspectul meteorologic de bază al acestui moment al anului, cel al căderii brumelor groase și a promoroacei, dar și aspectul economic, cel al fermentării și limpezirii vinului (Vinar, Vinicer).

8 noiembrie – Soborul Sfinților Mihail și Gavriil

În fiecare an, pe data de 8 noiembrie, Biserica cinstește Soborul Sfinților Mihail și Gavriil. Această sărbătoare a fost la origine o simplă aniversare anuală a sfințirii unei biserici a Sfântului Arhanghel Mihail, ridicată la termele lui Arcadius din Constantinopol. Astfel, ea apare în cele mai vechi sinaxare ca fiind o sărbătoare numai a Arhanghelului Mihail. Mai tarziu, ea a devenit o sărbătoare comună a tuturor Sfinților Îngeri.

Sfântul Arhanghel Mihail este reprezentat în iconografie în haine de ostaș, având în mână o sabie de foc. Este rânduit de Dumnezeu ca dreptatea Sa să biruiască în istoria mântuirii. Cât despre Sfântul Arhanghel Gavriil, acesta este binevestitorul Naşterii Domnului. El a vestit că Fiul lui Dumnezeu Se va întrupa din Fecioara Maria pentru mântuirea neamului omenesc. În icoane apare în veșminte sacerdotale, purtând în mână ori un crin, semnul veștii celei bune, ori o sferă cu însemnele lui Hristos, arătând că el este mesagerul mântuirii umanității

Sfinții Arhangheli Mihail şi Gavriil sunt îngerii cei mai cunoscuți nouă şi apar foarte des în textele Sfintei Scripturi. Chipurile celor doi Arhangheli sunt pictate pe ușile altarelor bisericești - Sfântul Mihail este pictat pe ușa din nord, iar Sfântul Gavriil pe cea din sud. 

Sfinții Arhangheli Mihail și Gavriil sunt patronii spirituali ai Jandarmeriei Române. Motivul pentru care Jandarmeria Română i-a ales pe Sfinții Arhangheli Mihail și Gavriil să îi ocrotească este faptul că cei doi conducători ai oștilor cerești sunt simboluri ale luptei împotriva răului.

În zonele muntoase, stăpânii oilor îi desemnează pe arhangheli ca “patroni ai oilor”, având grijă ca acestea să fie sănătoase și cu spor la mărirea turmelor. Conform tradiției, în sâmbăta dinaintea sărbătorii Sfinților Arhangheli se duc bucate și colivă la biserică și se dau pomeni de sufletul morților. 

30 noiembrie – Sfântul Apostol Andrei 

Sfântul Apostol Andrei a fost fratele Sfântului Petru și împreună au fost primii ucenici ai lui Hristos. Semnificația numelui Andrei își are originea în cultura grecească, unde înseamnă „bărbăție, curaj și îndrăzneală”.

Sfântul Andrei este apostolul care a creștinat românii. Așa se explică și faptul că el este unul dintre cei mai populari sfinți ai noștri și că numele lui este viu nu numai în evlavia, ci și în folclorul românesc. 

Sfântul Andrei se bucură la noi în ţară de o cinstire deosebită, fiind considerat Apostolul românilor sau creştinătorul poporului român. Numeroase biserici şi mănăstiri l-au luat ca ocrotitor, prăznuindu-l în fiecare an. În şedinţa din mai 1995, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a hotărât ca ziua prăznuirii Sfântului Apostol Andrei să fie trecută în calendarul bisericesc cu cruce roşie, între sfinţii mari ai Ortodoxiei. Sfântul Apostol Andrei a fost proclamat Ocrotitorul României, în anul 1997. Ziua prăznuirii sale a devenit sărbătoare bisericească naţională, ca urmare a Hotărârii Sfântului Sinod din 14 noiembrie 2001, datorită evlaviei poporului drept-credincios faţă de Sfântul Apostol Andrei. De asemenea, Sfântul Apostol Andrei a fost ales drept ocrotitorul Catedralei Naţionale - Catedrala Mântuirii Neamului.

Noaptea dintre 29-30 noiembrie este considerată de mulți echivalentul Halloween-ului românesc, datorită mai multor tradiții și superstiții legate de sărbătoarea Sfântului Andrei. Ajunul Sfântului Andrei este considerat unul dintre acele momente în care bariera dintre văzut și nevăzut se ridică, este cumpăna anotimpurilor, când se crede că hotarul dintre lumea viilor și a morților este foarte penetrabil, iar strămoșii mitici se reîntorc pe Pământ, sub forma diferiților strigoi sau a unor animale totemice. 

În multe locuri, gospodinele atârnă cununi de usturoi ori ung porţile, uşile şi geamurile, dar şi coteţele animalelor, cu usturoi zdrobit pentru a preveni pătrunderea duhurilor rele. Acest usturoi va fi folosit de-a lungul anului ca tratament pentru diverse boli, ca mijloc de protecţie faţă de duhurile malefice, precum şi ca modalitate de a atrage un posibil partener de viaţă.

Fetele care vor să-şi afle ursitul ascund sub pernă busuioc sfinţit, astfel încât chipul bărbatului să le apară în vis. Bunicii obișnuiau să pună de Sfântul Andrei grâu la încolțit într-un vas, cu puțină apă sau pământ. Superstiția spune că înălțimea și desimea grâului crescut până la Anul Nou arată cum va fi anul viitor pentru persoana respectivă. Un grâu sănătos și înalt semnifică un an prosper și un viitor îmbelșugat, dar și sănătate și succes.

Șezătorile de iarnă din Postul Crăciunului

După terminarea muncilor agricole, când lumea satelor intră într-o perioadă de repaus relativ, dar mai ales după Lăsatul Secului de Crăciun, începea sezonul șezătorilor. Era singura adunare în care se veseleau oamenii în Postul Crăciunului. Șezătorile erau întâlniri comunitare cu caracter lucrativ, dar și distractiv, organizate în serile zilelor lucrătoare, la una sau mai multe case, locul de desfășurare fiind anunțat din timp.

În Postul Crăciunului, principala preocupare casnică era legată de industria textilă, iar torsul cânepii, a inului și a lânii se făcea cu mai multă plăcere și cu mai mult spor. În cadrul acestor întâlniri, se învățau deprinderi practice, dar se derulau și numeroase obiceiuri. Fetele tinere erau însoțite la șezătoare de mamă sau de bunică. În șezători se dezvăluiau aspectele și înțelesurile ritualice ale sărbătorilor populare și se învăța comportamentul individual. În șezătorile ce aveau loc înaintea Crăciunului și a Anului Nou, se învățau și se repetau colindele și urăturile și se discuta în amănunt despre buna pregătire a acestor sărbători. La un moment dat, lucrul înceta, participantele fiind servite cu diferite preparate de către gazdă. Se mâncau boabe de porumb fiert, nuci, fructe uscate și alune. Flăcăii, știind din timp locul de desfășurare al șezătorilor, cutreierau în grupuri însoțite de muzicanți, pe la toate casele unde aveau loc astfel de întruniri.

Șezătorile se constituiau într-o adevărată instituție socială și erau o formă de întrajutorare comunitară, dar și loc de petrecere plăcută a timpului în nopțile lungi de iarnă, de derulare a unor obiceiuri și de învățare a deprinderilor de viață și de muncă.

În fiecare an, în data de 6 decembrie, Biserica Ortodoxă îl prăznuieşte pe Sfântul Nicolae, cunoscut de cei mici sub numele de Moş Nicolae, care le lasă în ghetuţe fie o mulţime de dulciuri, dacă au fost cuminţi, fie o nuieluşă, dacă au fost obraznici.

Cu o vastă cultură teologică şi cu un profil moral model, Sfântul Nicolae este aşezat adesea în rândul apostolilor, despre personalitatea sa spunându-se că are trei caracteristici esenţiale: ascetismul sirian, nobleţea romană şi inteligenţa greacă. Sfântul Nicolae s-a născut într-o familie bogată, în localitatea Patara, în provincia Lichia, din partea asiatică a Turciei de astăzi, şi încă din copilărie s-a remarcat prin purtare aleasă, post şi viaţă duhovnicească intensă. Se spune că a vindecat mulţi bolnavi şi demonizaţi şi chiar a salvat Mira Lichiei de foamete, arătându-se în vis unui negustor italian pe care l-a îndemnat să vină să-şi vândă grâul în cetatea Mirei.

În credinţa populară românească, despre Moş Nicolae se spune că aduce ninsoarea, atunci când îşi scutură barba albă, şi este considerat protector al copiilor, văduvelor, orfanilor şi fetelor nemăritate, al săracilor şi al celor acuzaţi pe nedrept. În seara de 5 decembrie, în aşteptarea lui Moş Nicolae, copiii de toate vârstele obişnuiesc să îşi cureţe ghetuţele în care Moşul cel bun urmează să le lase daruri. Conform tradiției populare, de Sfântul Nicolae se pun în apă crenguţe de pomi fructiferi, care să înflorească, aceasta fiind dovada iertării greşelilor.

Perioada sărbătorilor de iarnă se împarte în perioada dintre Crăciun și Anul Nou, când printre vii apar spiritele morților și are loc îngroparea anului vechi, ilustrată prin practici de pomenire a moșilor și strămoșilor, și perioada dintre miezul nopții de Anul Nou și Bobotează, dedicată curățirii spațiului de forțele malefice. În calendarul popular, Sărbătoarea Crăciunului face parte dintr-un ciclu de 12 zile (25 decembrie - 6 ianuarie), după cele 40 de zile de post, punctate și ele de numeroase alte sărbători populare, ce pregătesc celebrarea Nașterii Mântuitorului. Despre cele 12 zile de la Crăciun până la Bobotează se spune că reprezintă anul și așa cum vor fi acestea, așa vor fi și lunile de peste an.

 

Obiceiurile populare de Crăciun debutează cu Ignatul Porcilor, tradiție marcată anual, pe data de 20 decembrie. Deși ținut în aceeași zi cu celebrarea de către biserică a Sf. Ignatie Teofanul, Ignatul porcilor sau al păsărilor nu are nicio legătură cu povestea sfântului, suprapunerea sărbătorilor fiind târzie, operată de creștinism. Pe întregul teritoriu românesc, în această zi se tăiau porcii de Crăciun sau o pasăre neagră, drept ofrande închinate zeilor pământului. În această zi nu se lucrează, tăiatul porcului fiind singura activitate îngăduită. O credință musceleană ne îndeamnă: "Chiar de n-ai tăia un porc, taie cel puțin o pasere: găină, rață, gâscă; ori înțeapă creasta la o găină neagră ca să dea sângele, că așa e bine: să vezi sânge în ziua de Ignat, că numai atunci vei fi ferit de boale". În ziua de Ignat, conform tradiției, gospodinele trebuie să dea de pomană, pentru ca porcii care au rămas în viață sa fie feriți de boli, iar rodul casei să fie spornic și în anul ce va urma.

🎼Colindul de Moș Ajun

În Argeș, se păstrează și astăzi un vechi obicei practicat în zorii zilei de Ajun – “Colindețele”sau „Bună dimineața la Moș Ajun!”. Colindul exprimă bucuria întâmpinării sărbătorilor de iarnă, rostul lui fiind de a aduce noroc și belșug în casele gospodarilor. Acesta este practicat de copii, care se reunesc în unul sau mai multe “cârduri”, pe sate sau cătune. În general, colindătorii purtau costume populare de sărbătoare și traista în care puneau: covrigi, colaci, mere, pere, nuci, biscuiți, turtă dulce etc. Colindătorii sunt purtătorii și transmițătorii unui mesaj către gazde. Fie magic, de urare, fie creștin (de vestire a Nașterii lui Hristos), mesajul colindătorilor dorește să aibă efect asupra gazdei, să-i aducă bogăție, prosperitate în noul an, sănătate: „Bună dimineața la Moș Ajun! / Am venit și noi o dată, / La un an cu sănătate, / Domnul sfânt să ne ajute, / La covrigi și la nuci multe. / Bună dimineața la Moș Ajun! / Ne dați ori nu ne dați? / Ne dați ori nu ne dați? Ne dati, ne dați?...”.

Brezaia

În munții Argeșului se păstrează încă un obicei străvechi. În Ajunul Crăciunului, pe înserat, zeci de bărbați tineri, îmbrăcați în straie tradiționale specifice zonei, pleacă la colindat cu Brezaia. Obiceiul poate fi considerat un fel de teatru popular ale cărui personaje principale sunt Brezaia și Moșul Brezăii. Cel din urmă se remarcă după "hârca" din spinare (o piele de oaie sau capră) și pămătuful cu cenușă din mână. Brezaia este recunoscută după ciocul de lemn, asemănător profilului caprei din alte zone ale țării, și după pelerina acoperită cu basmale de diferite culori şi modele luate de feciori de la fetele din sat. În a treia zi de Crăciun, Brezaia moare, praznicul de îngropare constând în petrecerea intitulată Balul Brezăii. Balul Brezaii, așteptat de toți cu sufletul plin de emoție, adună laolaltă întreaga comunitate, de la cei mai tineri până la cei mai în vârstă. Sub lumina slabă a felinarelor, într-o atmosferă de sărbătoare, cântecele, horele și voia bună umplu încăperile și inimile deopotrivă. Este mai mult decât un bal. Este o noapte de comuniune, de respect pentru tradiție și de celebrare a identității satului, o moștenire care unește generațiile și păstrează vie legătura cu trecutul.

🧨25 decembrie: Crăciunul - Nașterea Domnului 

Cel dintâi praznic împărătesc cu dată fixă, în ordinea firească (cronologică) a vieții Mântuitorului, este Nașterea, numită în popor și Crăciunul, celebrat la 25 decembrie. În zilele Crăciunului, copiii umblă cu Steaua, având funcția de vestire și sărbătorire a Nașterii Mântuitorului, dar și de urare la adresa gospodarului. Acest obicei face parte din categoria formelor de colind de inspirație religios-creștină, constituind o manifestare dramatică pe teme legendar-creștine a călătoriei Magilor, integrată, la rândul său, în sistemul altor forme de teatru popular. Grupuri de trei băieți, cifra magilor, cerând încuviințarea gazdei (Primiți Steaua – Primim! Primim!), intră în curte, îndreptându-se spre fereastră și cântând în cor: “Steaua sus răsare / Ca o taină mare / Steaua strălucește / Și lumii vestește / Și lumii vestește / Ca astăzi Curata / Preanevinovata / Fecioara Maria / Naște pe Mesia / Naște pe Mesia / Magii cum zăriră / Steaua și porniră / Mergând după rază / Pe Hristos sa-l vază / Pe Hristos sa-l vază / Și dacă porniră / Îndată-L găsiră / La Dansul intrară / Și se închinară / Și se închinară / Cu daruri gătite / Lui Hristos menite / Ducând fiecare / Bucurie mare / Bucurie mare / Care bucurie / Și aici sa fie / De la tinerețe / Pan-la bătrânețe / Pan-la bătrânețe”.

🎄Bradul de Crăciun

În cultura tradițională românească, bradul apare în obiceiurile legate de viața omului - la naștere, căsătorie și înmormântare, în ipostaza de pom al vieții. Originile bradului de Crăciun sunt de sorginte romană. În timpul sărbătorilor, romanii antici obișnuiau să își decoreze locuinţele cu un brad, prins de tavan cu vârful în jos. Bradul de Crăciun, așa cum îl cunoaștem noi astăzi, este o achiziție relativ recentă, primul brad împodobit fiind consemnat în Lituania, în anul 1510. În țara noastră, primul pom de Crăciun i-a fost prezentat principelui Carol I de Hohenzollern, în anul 1866, decorarea lui generalizându-se apoi treptat și în contextul sărbătorii Nașterii Domnului. Bradul de Crăciun a fost împodobit inițial cu fructe, flori de hârtie, biscuiţi şi, ulterior, cu lumânări şi globuri colorate. Steaua, plasată cel mai des în vârful bradului, simbolizează steaua care i-a călăuzit pe magi până în Betleem. Alegerea bradului, ca pom ce trebuie îmbodobit de Crăciun, s-a făcut datorită faptului că este un arbore care rămâne tot timpul verde şi, astfel, Îl simbolizează pe Hristos, veşnic viu.

💫Obiceiuri de Anul Nou

După perioada Crăciunului, Anul Nou este marcat de anumite tradiţii generale, dar şi de obiceiuri locale sau zonale foarte puternice, care încă se mai păstrează şi în zilele noastre. Pornind de la Revelion, văzut ca o petrecere între ani, în familie sau cu prietenii, însoţită de joc şi dans, artificii şi tradiţionalele obiceiuri de la miezul nopţii dintre ani, Anul Nou prilejuieşte o multitudine de tradiţii extrem de preţuite. Iată câteva dintre tradițiile de Anul Nou, care încă se păstrează în Argeș.

⭐️Plugușorul este un obicei cu adânci rădăcini în spiritualitatea românească. Este o colindă agrară, cu elemente teatrale, având ca subiect munca depusă pentru obținerea pâinii. Plugul, ornat cu hârtie colorată, panglici, șervete, flori, pe care se punea, eventual, și un brad, era o prezență nelipsită în cadrul acestei colinde. Plugușorul se recita din casă-n casă în Ajunul Anului Nou, seara, sau până în dimineața Anului Nou. Era practicat de copii sau adolescenți, ca și acum. Recitarea textului este însoțită de sunetul clopoțeilor, al buhaiului și de pocnetul bicelor, care se fac din fuioare de cânepă, groase, cu “plesnă” de mătase. Buhaiul este un instrument compus dintr-o putinică de care era prinsă la mijloc o șuviță de păr de cal, care, udată cu apă și trasă cu mâna, produce o vibrație asemănătoare cu sunetul unui buhai. Ca răsplată, colindătorilor li se dădeau colaci, fructe și bani. 

⭐️Sorcova este unul dintre cele mai întâlnite obiceiuri de Anul Nou, practicat mai ales de copii, care se adună în cete şi, în prima zi a anului, pleacă, mai ales pe la casele cunoscuţilor. Sorcova este la origini o nuia îmbrăcată în hârtie colorată, tăiată şuviţe, împodobită uneori cu flori, tot din hârtie colorată şi ciucuri. După „sorcovire” – care este în esenţă o urare pentru un an mai bun - copiii sunt recompensaţi cu colaci, dulciuri şi bani.

Zilele din perioada Anului Nou sunt asociate cu o mare varietate de tradiţii şi obiceiuri, care s-au moştenit şi s-au păstrat peste generaţii. Ele reprezintă de multe ori spectacole grandioase, care impresionează nu numai viaţa locală, ci şi turiştii din ţară dar, mai ales, pe cei din străinătate.

💫Vâscul – Creanga de aur

Tradiția populară spune că, în noaptea dintre ani, se pun vâsc și struguri pe masă pentru belşug. Potrivit unei tradiții mult răspândite, cei care se sărută sub o ramură de vâsc vor avea bucurie și fericire. Deși în ziua de azi, vâscul este asociat cu norocul în dragoste, în trecut planta era mai degrabă un simbol al curățeniei spirituale, sănătății și al armoniei. Conform tradiției populare, ramura de vâsc este un simbol universal al regenerării și nemuririi, fiind asociată cu forța, înțelepciunea și cunoașterea. Legenda spune că, la o mie de ani, vâscul face o creangă de aur, iar cine are norocul să o găsească dobândește puteri miraculoase și devine nemuritor.

Pe data de 6 ianuarie, creștinii ortodocși prăznuiesc Botezul Domnului sau Boboteaza. Această sărbătoare reprezintă botezul în apa Iordanului a Mântuitorului Iisus Hristos de către Sfântul Ioan Botezătorul.

În ziua de Bobotează, în toate bisericile ortodoxe, cu puterea Duhului Sfânt, la rugăciunile arhiereilor și preoților, se sfințește Agheasma cea Mare. Credincioșii iau apa sfințită acasă, unde o păstrează și o folosesc pe parcursul anului pentru binecuvântare, sănătate și protecție. Se crede că această apă are puteri speciale și nu se strică niciodată.

În multe zone ale țării, după slujbă, preotul merge din casă în casă pentru a stropi gospodăriile cu agheasmă, alungând răul și aducând belșug și liniște familiei.

În unele locuri, în timp ce preotul sfințește apa, gospodarii scot vitele din grajduri, pentru ca și ele să se sfințească în aerul sărbătoresc al zilei.

Un alt obicei de Bobotează este aruncarea crucii în apă. În unele zone, preotul aruncă o cruce într-un râu sau lac, iar tinerii curajoși sar în apă pentru a o recupera. Se spune că cel care aduce crucea la mal va avea noroc și sănătate tot anul.

Se spune că în noaptea de Bobotează cerurile se deschid, iar oamenii pot vedea semne divine. Tot în noaptea de Bobotează, fetele obișnuiau să facă diferite ritualuri pentru a-și afla ursitul.

Se crede că, dacă în dimineaţa Ajunului de Bobotează pomii sunt încărcaţi cu promoroacă, aceştia vor avea rod bogat. 

Boboteaza este o sărbătoare plină de tradiții și semnificații religioase, care adună oamenii în jurul credinței, păstrând vie legătura cu obiceiurile strămoșești.

Ritualul Călușului a fost declarat în anul 2005 Capodoperă Culturală a Umanității, iar din 2008 este înscris în Lista reprezentativă a patrimoniului cultural imaterial al umanității a UNESCO. Călușul este un dans popular românesc cu un ritm sincopat şi figuri variate jucat de flăcăi în săptămâna Rusaliilor. Jocul tradițional specific Călușului are rol tămăduitor. Călușul este executat de dansatori, bărbaţi-Căluşari, însoțiți de doi vioriști şi un acordeonist. Tinerii erau inițiați de un vătaf, care moștenise cunoștințele legate de descântece (puteri magice) şi pașii de dans de la strămoșii săi. Ierarhia în ceata călușarilor este strictă, ordinea importanței rituale fiind următoarea: mut, vătaf, ajutor de vătaf, căluşari și stegar.
Arborând pălării colorate, cămăși brodate şi pantaloni ornați cu clopoței, călușarii execută dansuri complexe care  îmbină lovituri de picior, plesnituri (pocnete) de tocuri de pantofi, sărituri şi balansarea picioarelor. Respectând tradiția, grupurile de Călușari despre care se credea că sunt învestiți cu puteri magice, vindecătoare, mergeau din casă în casă cântând, dansând şi aducând sănătate şi prosperitate sătenilor.
Mărturie a diversității culturale a României, Ritualul Călușului este pus în valoare în cadrul  festivalurilor de folclor. În Argeș, jocul a fost păstrat și dus mai departe, din generație în generație, de echipele de călușari din județ, precum cele de la Stolnici, Bârla și Hârsești. De-a lungul timpului, pe marile scene, la festivaluri din țară și din străinătate, călușarii din Argeș au impresionat, demonstrând virtuozitate și o tehnică excepțională în reprezentațiile lor. Tocmai din acest motiv călușul a rămas în timp o mândrie și o perlă a folclorului național.
Călușarii continuă în zilele noastre să se reunească în duminica de Rusalii pentru a participa la probele coregrafice şi muzicale care dovedesc cunoștințele, curajul şi priceperea lor. Călușul este primit cu bucurie de localnici, fiind considerat un dat, o moștenire, un vechi rit agrar de fertilitate. Tradiția populară spune că jocurile călușarilor alungau Ielele, împiedicându-le să se aproprie de oameni, iar pentru a-i feri de boli, călușarii împărțeau sătenilor usturoi și pelin. Aceștia apărau comunitatea prin folosirea unor „arme" cu puteri magice, cum ar fi bâte sau chiar zgomotul pintenilor și zurgălăilor de la opinci.

 

Sursa: Institutul Național al Patrimoniului (https://patrimoniu.ro) 

Datul “de-a frații” sau “de-a verii” și “de-a suratele” este un obicei care are loc în perioada Rusaliilor, după Sâmbăta Moșilor, prin care se stabilesc relații de prietenie durabilă între băieți și fete. Încă de pe la 10-11 ani și până în preajma căsătoriei, băieții se prind “frați de cruce” sau “veri”, iar fetele - “surori de cruce” sau “surate”, schimbând între ele vase de lut împodobite, în care se pun alimente (păsat, orez, griș), ulcioare și borcane, care au la toartă: covrigi, colaci, păpuși împletite, biscuiți și busuioc aducător de noroc.
Obiceiul datului de-a frații și de-a suratele presupune un legământ sfânt: “Mi-ești surată pân’la moarte? / Îți sunt surată pân’la moarte” sau “Ia, vere, dă-mi vere / Până la moarte, tot vere!”.  
Fârtații (verii) sau suratele se sprijină cu credință unul pe celălalt toată viața, folosind apelativul caracteristic, fără a-și mai rosti numele.

Până la acest moment, Argeșul se mândrește cu cinci titluri onorifice de Tezaur Uman Viu acordate de Ministerul Culturii creatorilor și păstrătorilor valorilor tradiționale românești.
*Primul argeșean care a obținut titlul de Tezaur Uman Viu a fost regretatul vătaf Petre Măsală de la Stolnici, care a plecat de curând dintre noi, lăsând în urmă o moștenire valoroasă – arta călușului autentic.
*În anul 2022, a primit titlul de Tezaur Uman Viu Viorica Olivotto, cunoscuta și talentata țesătoare de la Nucșoara, care impresionează prin creațiile sale unice.
*În anul 2023, Argeșul și-a îmbogățit lada de zestre cu încă două titluri de Tezaur Uman Viu, acordate în semn de recunoaștere a valorii inestimabile pe care meșterii noștri o aduc comunității prin păstrarea tradițiilor și prin promovarea meșteșugurilor populare: Marilena Iosifaru - bunica de la Corbeni care îi învață pe copii să țeasă, să coasă și să realizeze păpuși tradiționale, și Constantin (Tică) Vasile - țiterașul Văii Vâlsanului.
*În 2024, Comisia Națională pentru Salvgardarea Patrimoniului Cultural Imaterial, organism de specialitate al Ministerului Culturii, a hotărât acordarea titlului onorific de TEZAUR UMAN VIU argeșeanului Marin Vasile, meșter fierar din satul Jupânești, comuna Coșești.

🔹Petre Masală s-a născut pe 2 octombrie 1940, în comuna Stolnici. A fost dansator-călușar din anul 1955, iar din 1962 a fost vătaf al călușarilor din Stolnici. A învățat dansul călușăresc de la bătrânii satului. Îi plăcea foarte mult să îi însoțească de Rusalii prin bătăturile caselor și să îi vadă cum joacă. A fost luat de aceștia în ceata călușărească la vârsta de 15 ani. Petre Masală a mărturisit că s-a legat de mic să practice cu sfinţenie ritualul, furând Căluşul de la cetele care străbăteau uliţele satului natal. Nu s-a mai putut lăsa de el şi și-a jurat că „vor curge apele pe el ca apa gârlii Cotmenei, de la primul legământ pe steag căluşăresc”, acceptând să asculte vătaful, să se păstreze curat şi să joace dansul strămoşesc în credinţă. Un mesager neobosit al folclorului argeșean autentic, Petre Masală și-a dedicat întreaga viață împărtășind noilor generații arta călușului. Legendarul vătaf s-a ridicat la Ceruri în februarie 2024, lăsând în urmă o moștenire valoroasă – arta călușului autentic. 

🔸Viorica Olivotto s-a născut în comuna Nucșoara, județul Argeș, la 31 ianuarie 1955. A deprins meșteșugul țesutului în familie încă din anii prunciei. Talentul nativ pentru țeserea costumelor tradiționale și a altor țesături s-a împletit cu învățăturile primite în familie, rezultatul devenind evident prin multitudinea creațiilor sale, majoritatea vizibile în colecții personale, dar și cu prilejul diferitelor manifestări culturale organizate în vederea promovării meșteșugurilor tradiționale (cămăși femeiești și bărbătești, cioareci, ciupage, benzi de catifea pentru prinderea maramelor, veste, prosoape, macate, țolicuri, fețe de plapumă, fote etc.). Viorica Olivotto este instructor la Secția de Țesut - Cusut Nucșoara a Centrului Județean de Cultură și Arte Argeș și profesor la Școala Populară de Arte și Meserii din Pitești. Fiind o fină cunoscătoare a tehnicii țesutului, aceasta împărtășeste elevelor sale meşteşuguri şi practici de odinioară, de la torsul lânii şi urzitul pe gard, până la spălatul mâţului şi broderii complicate. Materialele folosite și promovate de țesătoare, tehnica sa de lucru, ornamentica și decorul țesăturilor sale păstrează autenticitatea structurilor morfologice originale și motivelor decorative tradiționale. Implicarea sa trup și suflet în perpetuarea meșteșugului țesutului și cusutului face ca Viorica Olivotto să devină un model prin perpetuarea spiritului inventiv, creator și profund moral al femeilor satului tradițional românesc.

🔹Marilena Iosifaru și-a dedicat talentul și cunoștințele învățate din moși-strămoși pentru a crea opere de artă tradiționale de o frumusețe și o autenticitate aparte. Marilena Iosifaru îi învață pe copii să țeasă, să coasă și să realizeze păpuși tradiționale, reușind să țină în viață universul copilăriei de altădată, din satul românesc. Este unul dintre cei mai activi meșteri populari din județul Argeș, având în portofoliu numeroase participări la evenimente de promovare a culturii tradiționale românești în țară și în străinătate. În anul 2023 a fost invitată nominal de către Institutul Cultural Român la Ambasada României în Republica Cehă la un eveniment de diplomație publică și culturală de promovare a mărțișorului tradițional, a costumului, muzicii și dansurilor populare românești. Evenimentul a fost dedicat doamnelor din corpul diplomatic de la Praga și comunității de români din Cehia.

În anul 2023, Comisia Națională pentru Salvgardarea Patrimoniului Cultural Imaterial – organism de specialitate al Ministerului Culturii a hotărât acordarea titlului onorific de TEZAUR UMAN VIU doamnei Marilena Iosifaru, în calitate de creator și păstrător al patrimoniului cultural imaterial.

🔸Constantin Vasile - țiterașul Văii Vâlsanului, așa este supranumit Tică Vasile – sculptor în lemn, făuritor de instrumente, interpret instrumentist și pedagog. A învățat să cânte la țiteră în copilărie, privind pe furiș la un frate mai mare, care știa câte ceva de la un unchi ce făcea parte dintr-un grup local de țiterași. Meșter priceput în tehnicile de șlefuire a lemnului, Constantin (Tică) Vasile a reprodus în 1996 o țiteră după modelul celei pe care o deținea unchiul domniei-sale. De atunci, a realizat zeci de instrumente muzicale pe care le-a pus la dispoziția discipolilor pe care îi are. Tică Vasile inițiază tinerii în această nișă artistică rară, formația de țiterași devenind o prezență fascinantă pe scenele de spectacol, atât din țară, cât și din lume, unde au încântat cu muzica lor fără asemănare în Elveția, Spania, Franța, Belgia, Italia, fiind invitați speciali la deschiderea concursului de muzică ușoară, de la San Remo.

În anul 2023, Comisia Națională pentru Salvgardarea Patrimoniului Cultural Imaterial – organism de specialitate al Ministerului Culturii a hotărât acordarea titlului onorific de TEZAUR UMAN VIU domnului Constantin (Tică) Vasile, creator și păstrător al patrimoniului cultural imaterial.

Pe 14 noiembrie 2024, Comisia Națională pentru Salvgardarea Patrimoniului Cultural Imaterial, organism de specialitate al Ministerului Culturii, a hotărât acordarea titlului onorific de TEZAUR UMAN VIU pentru 16 persoane purtătoare, creatoare și păstrătoare de patrimoniu cultural imaterial.

 🔹 Județul nostru "s-a mai îmbogățit " cu un astfel de titlu obținut de argeșeanul Marin Vasile, meșter fierar din satul Jupânești, comuna Coșești.
Dosarul a fost întocmit de Centrul Județean de Cultură și Arte Argeș, prin Secția Cercetare, Conservare și Promovare a Culturii Tradiționale, coordonată de drd. Dragoș Nicolae Dinescu.
Sursa: Centrul Județean de Cultură și Arte Argeș; cultura.ro

Programul TEZAURE UMANE VII vizează identificarea și recunoaşterea la nivel național a celor care sunt creatori și păstrători ai valorilor tradiționale și care fac, prin talentul și efortul lor, dovada caracterului excepțional al performării, fiind capabili să transmită un anumit element de patrimoniu imaterial, în forma și cu mijloacele tradiționale nealterate, contribuind, astfel, la asigurarea viabilității acestuia în cadrul comunităților.

Folclorul coregrafic de pe meleagurile Argeșului și Muscelului și-a cucerit o îndreptățită faimă, fiind extrem de viu și diversificat de la o localitate la alta, repertoriul unor sate numărând zeci de jocuri.

Călușul formează o notă aparte, fiind considerat unul dintre cele mai rapide și spectaculoase dansuri din lume. Mișcările călușărești sunt adevărate bijuterii coregrafice pe care nu le mai întâlnim la alte dansuri populare, iar dificultatea acestui joc vine din faptul că totul este executat cu rapiditate, precizie și multă forță.
În Argeș, jocul a fost păstrat și dus mai departe, din generație în generație, de echipele de călușari din județ, precum cele de la Stolnici, Bârla, Hârsești. De-a lungul timpului, pe marile scene, la festivaluri din țară și din străinătate, călușarii din Argeș au impresionat, demonstrând virtuozitate și o tehnică excepțională în reprezentațiile lor. Tocmai de aceea, călușul a rămas în timp o mândrie și o perlă a folclorului național.

Vechimea imemorială, originalitatea și spectaculozitatea acestui dans au făcut ca, în anul 2005, ritualul Căluşului să fie proclamat de către UNESCO "Capodoperă a patrimoniului cultural imaterial al umanităţii".
Călușul pornește cu alai în fiecare primăvară pe ulițele satelor, fiind o importantă manifestare folclorică din cadrul obiceiurilor de Rusalii. Este primit cu bucurie de localnici, fiind considerat un dat, o moștenire, un vechi rit agrar de fertilitate.

Tradiția populară spune că jocurile călușarilor alungau Ielele, împiedicându-le să se aproprie de oameni, iar pentru a-i feri de boli, călușarii împărțeau sătenilor usturoi și pelin. Aceștia apărau comunitatea prin folosirea unor „arme" cu puteri magice, cum ar fi bâte sau chiar zgomotul pintenilor și zurgălăilor de la opinci.

Brâul muscelean este unul dintre cele mai reprezentative jocuri românești. Mișcările acestui dans popular sunt complexe și necesită o tehnică deosebită pentru a putea fi executate, predominând fluturările de picior, pașii încrucișați, combinații de sărituri scurte de pe un picior pe altul, bătăi în podea, deplasări și răsuciri ale corpului. Exuberanța și bucuria pe care jocurile de brâu le emană scot în evidență plăcerea și pasiunea executanților, care nu se descurajează indiferent câtă sudoare li se scurge pe spinările încinse.

 
Din categoria jocurilor de brâu, se remarcă “Brâul de la Boteni”, celebrul joc care a devenit dintr-un element de identitate culturală un adevărat produs turistic, un brand menit să atragă iubitorii de tradiție și turiști din toate colțurile lumii. 

Sub această denumire, în localitate se desfășoară anual Festivalul “Brâul de la Boteni”, eveniment cultural-artistic care reunește ansambluri folclorice din toată țara și din străinătate, personalități, localnici, fii ai satului și turiști. Începând din 2011, festivalul a devenit eveniment central al unui proiect Regio finanțat de Uniunea Europeană. 

Sufletul acestei sărbători este Ansamblul folcloric ”Argeșelul”, formație care a luat naștere în anul 1986, reînnodând firul tradiției de zeci de ani a cântecului și dansului de pe meleagurile muscelene. Perla repertoriului Ansamblului ”Argeșelul” a constituit-o de-a lungul anilor ”Brâul”, dans pe care numai tinerii din Boteni știu să îl joace așa cum s-a lăsat din bătrâni. Din spectacolele pe care virtuoșii dansatori ai comunei le prezintă nu lipsesc nici celelalte frumoase dansuri populare românești – hora, sârba, ungurica etc. 

La Boteni, dansul și cântecul muscelean sunt transmise din generație în generație. Copiii moștenesc talentul și pasiunea pentru folclor a părinților, reușind să cucerească aprecierea juriilor la concursurile naționale și internaționale la care participă. 

Comuna Boteni este situată pe Valea Argeșelului, la o distanță de aproximativ 24 km sud-est de Câmpulung și la o distanță de aproximativ 50 km de Pitești. 

Localitatea este cunoscută și ca locul în care s-a născut Petre Țuțea, personalitate marcantă a culturii naționale. În onoarea marelui om de cultură, autoritățile locale au înființat Ansamblul Memorial „Petre Țuțea”, care este astăzi elementul central de cultură la Boteni. 

În comună se regăsesc și alte obiective de interes turistic, precum Muzeul Satului „Ion Chelcea”, în care sunt păstrate numeroase obiecte tradiționale, Biserica Sfânta Paraschiva, biserica veche din Ungureni, troițe și cruci de piatră, care datează din secolele XVII - XVIII.

Sursa: “Redescoperă cultura și tradiția la Boteni” - Proiect selectat în cadrul Programului Operațional Regional, imagini arhivă brauldelaboteni.ro

Cașcavalul De la Rucăr
 Rucăr este localitatea care dă numele unuia dintre cele mai savuroase şi apetisante caşcavaluri. Bogat în esenţă, păstrează în fiecare felie mireasma florilor de câmp care îţi fixează parcă în minte gustul sublim şi rafinat al caşcavalului autentic românesc.
Magiunul de Topoloveni - magiun natural din prune, produs care "din peste 2000 de produse traditionale autohtone identificate si atestate de Ministerul Agriculturii, este primul si singurul inscris pana acum in procesul de obtinere a protectiei europene de brand autentic romanesc".
Oțetul de Topoloveni promovează pe rafturile din întreaga Românie numele unei societăți a cărei geneză și evoluție este legată visceral de teritoriul roditor al Argeșului: Vinalcool. În spatele celui mai vândut oțet din România se așază tradiția, aproape 70 de decenii de construcție și, în ultimii ani, viziunea unui investitor care s-a ambiționat să ducă mai departe renumele și calitatea unui produs alimentar ce poartă cu autenticitate pecetea FABRICAT (cu mândrie) ÎN ARGEȘ.
Casa de vinuri Ștefănești - Podgoria Marcea.
Pe cel mai înalt deal al Ștefăneștilor, zonă în care vinul este o tradiție milenară, 25 de hectare de plantații tinere și o cramă cu tehnologie ultramodernă create să pună în valoare potențialul uriaș al zonei viticole Ștefănești.
Cașcavalul de Brăduleț
Creşterea animalelor a fost şi rămâne ocupaţia de bază a locuitorilor satelor din Brăduleţ, aşa cum şi produsele obţinute din lapte au reprezentat din cele mai vechi timpuri hrana principală. Pe mese de lemn rotunde şi joase, aşa cum se întâlneau în mai toate gospodăriile de la ţară, ţăranii aveau aproape la orice masă străchini de lut cu lapte dulce sau acru, alături de o bucată de mămăligă vârtoasă. Meşteşugul caşcavalului opărit în casă s-a transmis de atunci din generaţie în generaţie, fiind deja o adevărată tradiţie de familie, prezentă în majoritatea gospodăriilor din zonă. 

Caşcavalul de Brăduleţ se produce astăzi după reţete vechi de zeci de ani. Natural şi delicios, aşa îl descriu toţi cei care, fie şi o singură dată, au gustat din produsul gastronomic care se confundă astăzi cu identitatea şi renumele naţional al zonei.

Rețeta strămoșească spune că în lapte se pune doar cheag natural. Se obţine apoi un caş moale care se lasă o zi la scurs, într-o pânză. Ultima etapă înainte de a avea o bucată de cașcaval de Brădet este afumatul. Gustul unic e dat de fumul de rumeguş de brad și de arin care învelește cașcavalul timp de 3 zile.

Gustul deosebit al cașcavalului a fost apreciat chiar și de Charles de Gaulle. În 1969, la Salonul Internaţional al Alimentaţiei (SIAL), printre numeroasele produse prezente la standul românesc al expoziţiei s-a numărat şi caşcavalul produs de un sătean din Brădet. Ajuns în faţa standului României, preşedintele Franţei, Charles de Gaulle, a gustat doar două produse specifice ţării noastre: caşcavalul de la Brădet şi cabernetul de Sâmbureşti. Produsele degustate de preşedintele de Gaulle nu au fost alese însă întâmplător, şeful statului francez fiind informat în prealabil despre cele mai gustoase produse tradiţionale ale fiecărei ţări prezente la expoziţie.

În calendarul popular, ziua de 24 februarie este dedicată Dragobetelui („Cap de primăvară”), patron al păsărilor și protector al iubirii. În mitologia populară, Dragobete este fiul Babei Dochia și este văzut ca un simbol al tinereții, al bucuriei și al iubirii. Dragobete este întruchipat ca un fecior chipeş, iubăreţ şi năvalnic, dar şi plin de bună dispoziţie. Potrivit tradiţiilor dacice, era un fel de „naş cosmic”, care oficia, la începutul primăverii, nunta tuturor animalelor. De aici s-a păstrat ideea că, de Dragobete, băieții și fetele se întâlnesc pentru ca iubirea lor sa ţină tot anul.

Cunoscută şi sub alte denumiri – Ziua Îndrăgostiţilor, Cap de primăvară, Logodnicul Păsărilor, Sânt Ion de primăvară, Dragomiru-Florea, Năvalnicul sau Granguru’ – sărbătoarea de Dragobete marchează începutul primăverii, fiind ziua când natura se trezeşte, ursul iese din bârlog, păsările îşi fac cuiburi, iar omul participă la bucuria naturii.

 

Tradițiile de Dragobete variază de la o regiune la alta, însă toate au în centru ideea de iubire și armonie. În trecut, ziua de Dragobete reprezenta momentul în care tinerii își manifestau intenția de a se căsători în fața comunității. Totodată, se practicau diferite ritualuri magice. Apa topită din ultima zăpadă era folosită, de-a lungul anului, pentru ritualuri de înfrumusețare și descântece de dragoste. În unele zone ale țării, ajunul zilei de Dragobete era asemănător cu simbolistica nopții de Bobotează. Fetele care doreau să își afle ursitul, își puneau busuioc sfințit sub pernă, având credința că Dragobete le va ajuta să găsească iubirea adevărată.

 

În ziua de Dragobete, fetele şi flăcăii, îmbrăcaţi de sărbătoare, se întâlneau în faţa bisericii şi plecau să caute prin păduri şi lunci flori de primăvară. Printre obiceiuri se numără și îngrijirea gospodăriei, dar fără activități grele, pentru a nu supăra spiritul Dragobetelui. Se credea că cei care muncesc din greu sau sunt supărați în această zi vor avea ghinion în dragoste. 

Deși, în ultimii ani, influența culturii occidentale a adus în prim-plan Valentine’s Day, sărbătoarea de Dragobete, celebrată pe 24 februarie, rămâne o expresie autentică a spiritului românesc, o zi dedicată iubirii, optimismului și legăturii dintre om și natură.

Sărbătoarea de Mărțișor marchează renașterea naturii și intrarea în noul an agricol, fiind strâns legată de tradițiile Anului Nou, care în vechime începea la 1 Martie. În anul 2017, mărţişorul a fost inclus în lista reprezentantivă UNESCO a patrimoniului imaterial al umanităţii. 

Mărţişorul era considerat o amuletă menită să-l protejeze pe purtătorul său de forţele potrivnice, atunci când se schimba anotimpul, la începutul primăverii. În prima atestare documentară a mărţișorului pe teritoriul României, într-o lucrare a vornicului Iordache Golescu, este surprinsă această dublă ipostază – de celebrare a primăverii și de amuletă: „Mărţișor este și luna martie, dar se zice și la o aţă împletită cu un fir alb și cu altul roșu, ce-l leagă la gât, la mâinile copiilor în luna lui martie, spre pază, spre depărtare de orice boală, de dăochiat...”.

În mod tradițional, mărțișorul era o ață de culoare roșie sau confecționată prin împletirea unui fir roșu cu alb, care se purta la mână ca semn al venirii primăverii, simbolizând lupta vieții cu moartea, a primăverii cu iarna. Era datina ca părinții să lege copiilor lor, la 1 martie, câte o monedă de argint ori de aur, la gât sau la mână, ca să aibă noroc și să fie sănătoși. Mărțișorul era purtat timp de 12 zile, simbolizând lunile anului, după care se punea fie pe ramura unui pom tânăr, fie pe ramura înflorită a porumbarului sau păducelului, pentru ca băiatul sau fetița să crească în sănătate și frumusețe, precum florile acestora. 

În evoluția sa, obiceiul a cunoscut unele schimbări. Astăzi, mărțișorul poate fi dăruit sau primit de oricine. Nu se mai poartă la gât sau la mână, ci pe piept, în stânga, mai mult de către fete și femei. În locul monedei se pun mici obiecte, reprezentând mărgele colorate, ceramică, flori sau diverse accesorii gravate, pictate ori lucrate manual din diferite materiale și țesături. 

Focul măcinicilor poate fi asociat cu un cult al soarelui, viu, până nu demult, în viața popoarelor europene și este legat de 9 martie, sărbătoarea celor 40 de sfinți, care se mai numesc ucenici, mucenici și, popular, măcinici. Sărbătorit în ziua de 9 martie, obiceiul păstrează amintirea celebrării anului agrar prin prepararea alimentelor rituale (Măcinicii, Sfinții), beția rituală (40 sau 44 pahare de vin), așteptarea spiritelor morților cu mese întinse la focurile de mucenici, efectuarea observațiilor și previziunilor meteorologice pentru noul an agrar, practici de aflare a norocului în noul an. Gospodarii satelor, cu puțin timp înaintea acestei date, își greblau curțile și grădinile, își curățau pomii de uscături, își strângeau gunoaiele și le făceau grămezi pe care le aprindeau în dimineața zilei de “măcinici”. Tinerii sar peste foc. Cu o cârpă arsă, se afumă gospodăria.În această zi, femeile pregătesc un fel de mâncare numită “măcinici”, făcută din covrigi, nuci pisate, apă și zahăr, care se mănâncă după stingerea focului, la prânz.  

Duminica Floriilor sau Intrarea Domnului în Ierusalim este cea mai mare sărbătoare din Postul Mare și amintește de intrarea triumfală a Mântuitorului în cetatea Ierusalimului. Strâns legată de minunea învierii lui Lazăr din Betania, această duminică îi pregăteşte pe credincioşii ortodocşi pentru bucuria pe care o aduce biruinţa lui Hristos asupra morţii din duminica următoare, cea a Învierii.

Cea mai cunoscută tradiție a zilei de Florii este aceea a ramurilor de salcie, pe care credincioșii le duc dimineața la biserică, unde sunt sfințite de către preot. După terminarea slujbei, fiecare participant ia acasă crenguțe de salcie, pe care le păstrează de obicei lângă o icoană. Ramurile de salcie amintesc de ramurile de finic și măslin cu care a fost întâmpinat Isus Hristos de mulțime, la intrarea în Ierusalim.

Sărbătoarea Floriilor este primită cu bucurie de toți credincioșii, dar cu înțelegerea faptului că săptămâna ce urmează, numită Săptămâna Mare sau Săptămâna Patimilor, este una a tristeții. 

De asemenea, începând cu seara din Duminica Floriilor, în toate bisericile din țară, se săvârșesc slujbe speciale, numite denii. Aceste slujbe ne amintesc de momentele din viața Mântuitorului, de la intrarea Acestuia în Ierusalim, până la Învierea Sa din morți.

În ziua de Florii, Biserica acordă dezlegare la pește, fiind a doua oară după Buna Vestire, în postul Paștelui, în care se poate consuma acest aliment.

În unele zone, în ziua de Florii, în toate casele se coc atâtea pâini de grâu câți membri are familia. Aceste pâini se împletesc cu grijă și se înfrumusețează cu figuri sau cruci tot din același aluat. Pâinile se dau de pomană celor săraci pentru a fi feriți de probleme și necazuri.

Ziua de Florii este prilej de sărbătoare pentru cei care poartă numele de Florin, Florina, derivate ale acestora, precum și nume de flori.